Who’s Afraid of Romanian Cinema?

Realism, mult prea mult realism, scene prea lungi, în care cu toții ne regăsim. Ne uităm la film pentru surpriză, scăparea din realitate, pentru magie, și nu pentru a vedea sumbrul cotidian? Prea mult comunism, prea multe cadre încete, prea multe discuții, prea puțină acțiune, prea puțină tensiune și adrenalină și prea multă nostalgie și reflecție. Asta invocăm sau auzim că se invocă atunci când lumea evită producțiile cinematografice românești. Cu puțin curaj am descoperi că cinematografia românească nu doar că aduce teme noi în discuție, dar chiar și subiectele cu care ne-am obișnuit deja merită văzute, unele tocmai pentru realism, pentru că uneori filmul nu trebuie să fie o scăpare din realitate , ci o lecție, iar alteori pentru că tensiunea unui film poate să fie construită din cele mai mici detalii. Mai jos, o parte dintre filmele din ultimii ani care contrazic ideea că cinematografia românească este o înșiruire de cadre cu oameni ponosiți  care mănâncă ciorbă la masa din bucătăria comunistă.

De ce eu?

Un film cu multă tensiune și conflict care arată o realitate pe care cu toții o bănuim, dar care nu a fost discutată în arta românească. Filmul arată corupția politică și felul în care idealismul este distrus într-o țară ca România. Într-un mediu în care nepotismul, șantajul și amenințările decid cursul justiției, procurorul care vrea să învingă sistemul este un erou pentru îndrăzneală cu care confrunta sistemul. În același timp, acesta devine un om gol, uneori chiar straniu, iar Tudor Giurgiu reușește să mențină tensiunea de-a lungul filmului prin felul în care redă trăirile intense, complexe și ambigue ale eroului.  Ceea ce este impresionant este că filmul este mai mult decât o critică la adresa unui sistem politic și judiciar putred, ci arătă lupta unui om care rămâne singur cu propria minte și conștiință. Filmul este bazat pe evenimente reale, dar Tudor Giurgiu reușește să țină spectatorul captivat invitându-l în mintea complexă a unui personaj măcinat psihologic.

Legături Bolnăvicioase

În primul rând un film curajos prin tematică, care se distanțează de tematica istorică din cinematografia românească, și care aduce dramă și  conflict într-o poveste despre tinerețe, descoperire, dragoste și incest. Filmul are într-adevăr clișee împrumutate din cinematografie americană, dar în același timp este savuros pentru că arată puritatea personajelor, imperfecțiunile lor. De la casa boemă din București, la casa de la țară a studentei silitoare care nu și-a dezamăgit părinții vreodată, la fratele boem, la tânăra artistă și rebela, filmul are niște personaje și cadre stereotipice, dar reușește să transmită emoția pură a iubirii, cunoașterii, inocenței. Momentele de tăcere din film duc acțiunea mai departe și arătă dezvoltarea personajelor, schimbarea și tranziția lor. Tocmai acele momente surprind cel mai bine emoția pură a personajelor, a iubirii și creează o legătură directă cu spectatorul. Undeva, în spatele unor dialoguri complexe, farmecul acestui film stă tocmai în simplitatea acelor cadre cu două fete pe un câmp, vara, visând.

„Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari”

În regia lui Radu Jude, filmul reprezintă o confruntare cu trecutul, istoria, dar și cu prezentul. Reconstituirea masacrului de la Odessa naște în film un dialog despre ce reprezintă arta românească, inclusiv despre reprezentările comunismului în spațiul artistic de după 1989. Evenimentele care nu arată eroismul românilor ori rolul de victimă al României în perioada de după al doilea război mondial sunt evitate în spațiul artistic și nu au fost dezbătute. Reacția spectatorilor la reconstituirea din film arată un adevăr sumbru despre realitatea românească: intoleranță, ura față de străini și dorința de violență persistă chiar și după ce avem lecția celui de-al doilea război mondial în memoria colectivă. Un alt aspect deosebit al filmului este limita subtilă dintre ficțiune și realitate. Tocmai de aceea după ce filmul se termină spectatorul este invitat la reflecție și dialog cu propria persoană. Cum ne confruntăm cu trecutul, cu istoria, ce ne învață școala și societatea și care este poziția noastră în prezent? „Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari” este un adevărat joc și labirint cinematografic în care memoria, realitatea, reconstituirea și percepția spectatorului creează o experiență unică în cinematografia românească.

Poziția copilului

O intrigă înfiorătoare care captivează spectatorul de la început. O poziție imposibilă, o luptă între justiție, moralitate, demnitate și iubirea necondiționată față de propriul copil. O dramă reală care se desfășoară lin, dar care cuprinde orice emoție prin adevărul pe care îl spune despre fiecare din noi și prin ușurința cu care fiecare din noi putem empatiza cu personajele și ne putem regăsi deopotrivă în rolul victimei și al făptașului. Luminiția Gheorghiu joacă excelent rolul doamnei din lumea bună a Bucureștiului care ar face orice pentru copilul ei. Personajul ei este construit fără cusur: îmbrăcămintea, bijuteriile, felul acesteia de a fuma, bârfele despre iubita fiului său și înjurăturile spuse cu naturalețe. Dar ceea ce o face pe ea un personaj complet, ceea ce face spectatorii să înțeleagă filmul este privirea acesteia când intră în casa amărâtă a familiei distrusă de propriul ei fiu. Discuția dintre aceasta și părinții copilului este cutremurătoare, iar emoția transmisă prin acest dialog este inefabilă, dar în același timp ajunge la orice public. De aceea, Poziția Copilului este unul din puținele filme care nu pare dedicat publicului românesc și care vorbește despre emoții și sentimente universale.

Inimi cicatrizate

Deși tematică istorică nu este absentă, în acest film al lui Radu Jude, istoria joacă un rol secundar sau dedicat spectatorului atent și dedicat. În schimb, durerea, suferința, emoția și moartea sunt transmise intens într-o poveste deosebită. Ecranizarea romanului lui Max Blecher este curajoasă pentru cinematografie, iar tehnicile folosite pentru a transmite emoția autorului fac ca vizionarea acestui film să fie o adevărată experiență artistică. Radu Jude portretizează cu acuratețe durerea fizică și grotescul bolii, dar și frumusețea mării și sublimul poeziei. Între citate din cartea lui Max Blecher și imagini cu o înmormântare stângace, filmul te poartă în două universuri: cel al vieții și durerii și cel al nemuririi prin artă. Este din punctul meu de vedere o ecranizare extraordinară tocmai datorită acestei dualității care de altfel este prezentă în romanele lui Max Blecher.

Lista poate continua, iar titlurile de mai sus sunt doar câteva dintre filmele care mi-au plăcut și care prezintă ori prin formă, ori prin tema ceva nou și inedit în cinematografia românească. Noua generație de regizori are curaj și îmbină simbolismul, trauma și realismul în producții cinematografice ample de care nu ar trebuie să ne fie teamă. Ori ar putea să ne fie teamă de aceste filme, dar nu că ar fi plictisitoare, ci că ar putea să ne deschidă ochii și să ne arate perspective noi.

Leave a comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

one × 3 =

%d bloggers like this: