Printre gările pierdute ale Bucureștiului Episodul II: Gara Băneasa

Urmele monarhiei printre peroane goale și găini

Inaugurată în anul 1886, Gara Băneasa (numită până în anul 1940 Gara Mogoșoaia) este una dintre vechile gări ale Bucureștiului, martoră a peste un secol de tranziții sociale și politice. Astăzi, la câțiva metri de Parcul Regele Mihai, peroanele fostei gări regale stau goale, deranjate ocazional de vreun fotograf ori de către puținele trenuri care trec în drum spre alte destinații. În rest, doar cățelul paznicului și găinile din curțile vecine perturbă liniștea acestui loc. Printre poveștile vechiului oraș, ale monarhiei și ale trenurilor spectaculoase, am descoperit încă un loc în care istoria devine ștearsă de trecerea anilor, în timp ce nepăsarea autorităților pentru sistemul feroviar devine tot mai accentuată. 

De la gară provincială la gară regală

Cunoscută și percepută în memoria colectivă a prezentului ca o gara regală, povestea gării Băneasa începe la sfârșitul secolului al XIX-lea, atunci când nevoile dezvoltării infrastructurii feroviare românești devin tot mai evidente pentru autorități. Parte a complexului feroviar din capitală, gara avea un scop secundar, fiind un punct de legătură între gările principale ale tronsonului Bucureşti-Cernavodă, creat din nevoia de a scurta distanțe și a eficientiza mersul trenurilor în zona de nord a capitalei.

Gara Băneasa devine gară regală la sfârșitul anilor 1930, în urma deciziei Direcției Generale a CFR din 1937 de construire a două gări destinate exclusiv evenimentelor protocolare ale familiei regale, dar este folosită pentru evenimente oficiale ale regalitații începând cu anul 1914. Actuala clădire a gării este inaugurată în anul 1938, fiind una dintre clădirile emblematice ale modernismului românesc, realizată de arhitectul Duiliu Marcu. 

Noua clădire a gării, dar și organizarea stației, au fost concepute pentru a permite realizarea de evenimtente oficiale și grandioase. Cu un peron de 70 de metri lungime pentru garda de onoare, dar și cu detalii arhitecturale realizate pentru a sugera măreție și prestigiu, noul ansamblu al gării regale devine un edificiu impresionant al capitalei. Povestea gării regale se termină oficial în anul 1947, atunci când este instaurat noul regim al Republicii în România. Neoficial, gara încă trăiește sub denumirea de regală în memoria multor bucureșteni, în ciuda faptului că nu există niciun panou în gară care să amintească de fostele evenimente istorice petrecute în sălile și pe peroanele acesteia. 

Urmele nepăsării

Plimbându-te astăzi pe peronul gării, poveștile unui trecut grandios sunt îndepărtate, ascunse sub urmele nepăsării și ale degradării timpului. Deși gara a continuat să funcționeze după 1947 ca gară prezidențială, iar mai apoi ca gară de călători – în special pe timpul verii – scaunele de pe peroane stau goale și ruginite, păzite de un câine anemic, care îl însoțește pe paznicul locului, ascuns în singura clădire încă funcțională. 

Ușile către clădirea principală a gării – astăzi monument istoric – rămân închise, fără să indice nici unde s-a mutat nouă clădire funcțională a gării, nici importanța monumentului pentru perioada interbelică și pentru arhitectura modernistă din România. Clădirile aferente gării nu amintesc nici de regalitate, nici de ceremonii prezidențiale, purtând cu ele simbolurile clasice ale nepăsării. Într-un contrast pur românesc, perdele vechi și murdare acoperă geamurile birourilor, scaunele stau rupte și ruginite, iar peroanele sunt dotate cu panouri electrice și moderne – însă nefuncționale. 

În spatele acestor încercări eșuate de modernizare, deteriorarea gării este ușor de recunoscut în gunoaiele ascunse printre tufișuri și în clădirile părăsite. Totuși, cum gunoaiele într-o gară românească sunt deja un peisaj specific, poate cel mai vocal semn al decăderii rămân găinile –  care ieșind de după gardurile rupte ale caselor ce învecinează gara – străbat peroanele și șinele de cale ferată, aducând un aer straniu de provincialitate și de abandon.  

O oază de liniște

Cândva un punct secundar al infrastructurii feroviare bucureștene, iar mai apoi gară regală, gara Băneasa este astăzi o oază de liniște, pierdută între nepăsare și nostalgie. În lipsa călătorilor și a forfotei create de ei, a redevenit un spațiu verde, al liniștii și al tăcerii, în care te poți ascunde de aglomerația metropolei. 

Intrarea prin vechiul gard de lemn, urmată de tunelul de verdeață și trandafiri, deschide traseul către o grădină ascunsă a Bucureștiului. Aici, clădirea proiectată de Duiliu Marcu stă goală, dar florile, tufișurile bogate și brazii readuc culoare si energie.

În timp ce caracterul impunător ori ceremonios al gării se stinge cu repeziciune, iar trenurile care îi străbat peroanele sunt tot mai rare, gara Băneasa supraviețuiește prin nostalgie și micile ghivece cu flori pe care le udă cu grijă paznicul gării. 

Bibliografie:

Radu Bellu, Mică monografie a căilor ferate din România

C.D.C.A.S., ENCICLOPEDIA GĂRILOR din ROMÂNIA

Toader Popescu, Proiectul feroviar românesc

Leave a comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

4 × 3 =

%d bloggers like this: