Prezentare Mașina Timpului la Gallery, 2017

București, ‘o shaorma urbană cu de toate’. Orașul prin ochii lui Cristi Radu

Pentru Cristi Radu, identitatea Bucureștiului constă în diversitatea sa, orașul fiind în viziunea lui o multitudine de istorii, povești și proiecte nefinalizate.

În timp ce mulți bucureșteni își urăsc orașul, iar autoritățile locale ignoră problemele reale ale locuitorilor, Cristi se implică în descoperirea, explorarea și documentarea micilor și marilor povești ale Bucureștiului. De peste 13 ani, Cristi – cunoscut de mulți ca Raidenbucharest – cutreieră străzile, vizitează clădirile și discută cu bucureștenii, devenind astfel o adevărată sursă de informare pentru cei curioși să vadă un altfel de București. A început entuziast, ghidat de curiozitatea de a înțelege orașul în care trăia și continuă să aducă conținut inedit și calitativ cu același entuziasm. 

În 2005, și-a cumpărat primul aparat foto digital mai performant, iar de atunci a plecat la pas prin oraș, căutând să înțeleagă pentru el însuși povestea orașului. Din 2007 colaborează cu Rezistența Urbană, unde a început cu rubrica Bucureștiul Nevăzut. Așa cum ne descrie Cristi: “încercam să prezint oamenilor ce descopeream eu. Nu căutam neapărat ce nu știe lumea, ci căutam ce nu știu eu”. În cei 13 ani de activitate ca urban storyteller, acesta s-a implicat în problemele reale ale Bucureștiului și ale reprezentării sale, participând la numeroase conferințe și prezentări. Prima sa apariție TV a fost în 2009, ca reprezentant al Rezistenței Urbane, iar în 2011 a avut prima prezentare în aula Facultății de Arhitectură, ca parte a conferinței “Povestind Bucureștiul”. În următorii ani, Cristi a dezvoltat proiectele Mașina Timpului (o serie de prezentări atunci vs. acum despre București), București Realist (o inițiativă de documentare fotografică, cu bune și cu rele, a capitalei, pe Facebook și Instagram) și Typography Bucharest (un demers de prezervare a memoriei vintage/retro a orașului) și a continuat să prezinte Bucureștiul și istoriile sale atât în mediul digital, cât și în cadrul tururilor și explorărilor urbane. 

Am discutat despre factorii și traumele care au format Bucureștiul, dar și despre viziunile care ar putea schimba capitala într-un oraș mai prietenos cu locuitorii sai. Totuși, dincolo de problemele cu care ne întâlnim adesea ca bucureșteni, am înțeles cât de important este să acceptăm orașul și să îi cunoaștem istoria. Tocmai în această atitudine stă capacitatea noastră de schimbare a paradigmei și dezvoltarea orașului. 

Depinde de noi să ducem spiritul de explorare mai departe pentru că sharing is actually caring.

În momentul de față ești unul dintre cei mai influenți storytellers români și o adevărată sursă de informare pentru cei care vor să descopere Bucureștiul. Cum a apărut pasiunea ta pentru documentarea urbană și dorința de a prezenta orașul oamenilor?

Pasiunea mea a început când eram în facultate. Eu am făcut ASE-ul, locuiam în vremea respectivă în Balta Albă și trebuia să vin de la Piața Sălăjan până la Piața Romană. Ajungând în centru și umblând, mi-am dat seama că era un oraș total diferit, era ca și cum aș fi călătorit în alt oraș. Nu prea erau blocuri ca în alte cartiere și mereu m-am întrebat de ce, cum se întâmplă, care clădire a fost mai întâi. 

Mi-am dorit să înțeleg aceste straturi urbane pentru mine, una dintre marile mele dileme fiind atunci chiar Casa Poporului. Ca atare, am început să studiez pe cont propriu. În 2005 mi-am luat primul aparat foto digital mai de Doamne-ajută și atunci am pornit la pas prin oraș. În anul 2007 a venit propunerea de la Mihai Buciuman să colaborez la plaforma Rezistența Urbană care se pornise atunci ca blog. Am pornit de la o rubrică denumită Bucureștiul Nevăzut, unde încercam să prezint oamenilor ce descopeream eu. Primul articol a fost despre Biserica Domnița Bălașa, care este ascunsă după niște blocuri la Piața Unirii și nu îmi venea să cred că atâția ani am ieșit la metrou la Unirii și nu m-am dus în spatele blocurilor să o văd.

Vernisajul expoziției CIAO BUCAREST la MNAR, 2016

În ianuarie 2013 am început proiectul București Realist, iar în 2014 am reluat seria de prezentări Mașina Timpului. Seria Mașina Timpului a evoluat pentru că fiecare serie prezintă o perioadă sau un loc din București. De exemplu, am un episod dedicat demolărilor din Cartierul Uranus, altul dedicat Cartierului Evreiesc, iar un alt episod dedicat arhivei fotografului Willy Pragher, care a fost în București în anii ‘30, ‘40 și ‘70. Cel mai recent episod, cel de-al doisprezecelea, tratează Centrul Vechi, dar partea demolată, ca să se construiască bulevardul între Unirii și Universitate. 

La începutul anului 2020, a apărut Typography Bucharest, iar acum proiectul este cea mai reliable sursă de pe Instagram referitoare la sigle vechi din București, firme, semnalistică, plăcuțe ș.a.m.d. Acestea pot să varieze din secolul al XIX-lea până în Interbelic, perioada comunistă sau anii ‘90 și îți arată diversitatea fontului stradal și a artei urbane. Este un spin-off care îmi permite să adresez acea parte de București pe care îl definim ca micro București, în sensul că ne uităm cu lupa. De obicei, la prezentările mele, pot să mă sui într-un avion și să văd Bucureștiul de sus. Antropologia urbană pe care o practic presupune observarea modificărilor structurale: țesut urban, fond locativ, traumă stradală și evoluția lor. 

Aceste proiecte îi fac pe oameni să exploreze Bucureștiul, să meargă să vadă ei despre ce este vorba. Depinde de noi să ducem spiritul de explorare mai departe pentru că sharing is actually caring, iar cultura trebuie să fie disponibilă tuturor, fiind hrană pentru suflet. Mai ales în ce privește cultura de București, care nu a fost established niciodată fiindcă, din păcate, autoritățile locale nu fac niciun efort și se limitează la niște demersuri pur formale. 

Ce înseamnă pentru tine București Realist?

În ianuarie 2013, împreună cu Florin Ioanițescu, am decis că există o viziune mult prea optimistă a luminițelor de Crăciun din București. A fost o isterie întreagă în decembrie 2012 și am decis să facem un proiect care să privească Bucureștiul așa cum este el, cu bune și cu rele. Adică și partea frumoasă, dar și cea mai puțin frumoasă. Asta înseamnă să fii realist: să vezi ambele sfere și tocmai intersecția lor dă frumusețea Bucureștiului și îl face interesant. București Realist este un proiect incluziv, care vrea să reunească mai multe viziuni despre București. El nu dorește să facă o diferențiere, nu vrea să fie o linie de demarcație.

 Expoziție București Realist la festivalul UR.BASM, 2016

Reprezinți o sursă de informare pentru cei care vor să descopere povestea și istoria Bucureștiului. Cât de dificilă este documentarea proiectelor tale?

Oamenii care vor să știe mai multe despre București au o problemă foarte mare să găsească niște surse coerente și credibile. Sunt mai multe surse, dar trebuie să știi să le citești, să le interpretezi și să folosești și surse neconvenționale. Eu am reușit să-mi construiesc o rețea de oameni, specialiști în domeniu: istorici, urbaniști, arhitecți.  Am discutat inclusiv cu oameni în vârstă și am aflat povestea lor. Desigur, există și surse publice: Arhivele naționale, Muzeul Școlii de Arhitectură, Arhiva de la Universitatea de Arhitectură și Urbanism Ion Mincu, cea de la Muzeul Municipiului București, Biblioteca Digitală a Bucureștiului. Este de specificat și Arhiva Muzeului Național al Țăranului Român, unde fac o treabă foarte bună.

Din păcate, spațiile de cercetare sunt deseori foarte improprii și există proceduri greoaie care îndepărtează oamenii mai degrabă decât să îi atragă.

Ei nu știu ce înseamnă să te freci de o clădire ocolind o mașină parcată pe trotuar ori ce înseamnă să riști să fii acroșat de o mașină ca pieton atunci când ieși în stradă.

Este într-adevăr dificil să aflăm povestea orașului nostru, acesta fiind unul dintre motivele pentru care bucureștenii își urăsc orașul, considerându-l urât și ignorând cultura și unicitatea să. Consideri că autoritățile locale fac suficient pentru a promova Bucureștiul?

Cultura bucureșteană e de fapt ce se întâmplă la nivelul sectorului oficial, adică instituțiile din subordinea Primăriei Capitalei: Arcub, Creart și Centrul Expo Arte. Sfera culturală este destul de săracă, iar din păcate se practică o cultură sclipicioasă și a kitsch-ului, o limitare a culturii la zona centrului vechi, la Calea Victoriei, Casa Poporului și Piața Constituției. Bucureștiul este mult mai mare de atât, are vibe-uri diferite. 

Autoritățile momentan nu exportă cultură în cartiere mai deloc. Există niște case ale artelor arondate primăriilor de sector, dar în principiu nu impactează absolut deloc comunitatea locală. Din păcate, nu există ideea de comunitate locală, iar oamenii nu sunt stimulați să descopere orașul. Există doar ideea de alegător și totul converge spre acel moment al alegerilor. Totul este gândit etapizat pentru asta, întrucât administrația locală nu vizează proiecte durabile.

Se merge în continuare pe clișeul obosit Micul Paris, nu se exploatează deloc moștenirea postbelică a Capitalei, palatele postbelice ale Bucureștiului: primul palat fiind Casa Presei Libere, iau ultimul Casa Poporului și a existat o evoluție întreagă, ce include Circul de Stat, Radiodifuziunea. Ele nu mai sunt integrate în viața orașului, nu se mai știe exact cum au apărut, ce s-a întâmplat. 

Nu se cunoaște istoria Bucureștiului și nu trebuie să o cunoști la nivel micro. Pur și simplu, trebuie înțeles că au existat anumite etape. Trebuie să înțelegi că blocurile de la Gara de Nord au apărut acolo pentru că zona aceea a fost bombardată în al Doilea Război Mondial și au fost distruse casele. Trebuie să înțelegi că blocurile din noul centru civic ceaușist au apărut pentru că regimul a ras o cincime din oraș la începutul anilor ‘80 ca să insereze un fel de oraș interzis, cum ar fi fost definit acest nou centru civic. Este de fapt o sumă de concepte care nu este percepută absolut deloc de populație și nu este vina oamenilor. 

Este vina celor care ar trebui să se ocupe de cultură. Ceea ce promovează primăria este un festivism cu iz naționalist. Mai degrabă această mentalitate, care s-a văzut foarte mult exacerbată în timpul centenarului corespunde epocii de după Primul Război Mondial, epoca constituirii statelor național unitare după prăbușirea imperiilor. Din păcate, oamenii care ar putea să ia niște decizii mult mai bune la nivel cultural trăiesc într-o paradigmă care nu este din acest secol.  Cultura înseamnă o investiție pe termen mediu și lung, iar nimeni nu face proiecte serioase în acest oraș. Foarte mulți oameni din administrația locală nu sunt pregătiți pentru jobul lor, în sensul că nu pot să înțeleagă Bucureștiul. Asta se întâmplă pentru că oamenii aceștia nu merg la pas, nu știu viața reală și nu au cum să înțeleagă nevoile sale. Ei nu știu ce înseamnă să te freci de o clădire ocolind o mașină parcată pe trotuar ori ce înseamnă să riști să fii acroșat de o mașină ca pieton atunci când ieși în stradă. 

Autoritățile locale sunt incapabile să aducă schimbări atâta timp cât nu cunosc orașul și îi ignoră trecutul. Ce pot face cetățenii pentru a schimba acest cerc vicios?

Lista priorităților primăriei și a edililor de sectoare nu corespunde cu realitatea de pe teren. 

Nevoile sunt ale comunităților locale fiindcă diferă de la cartier la cartier. Există cartiere mai înstărite, cartiere mai nevoiașe, grupuri vulnerabile și minorități etnice, unde există niște probleme reale umane și sociale. 

 Instameet, 2017

În schimb, cetățenii pot schimba paradigma, fiind mult mai critici cu autoritățile locale, punându-le la treaba, făcând sesizări și responsabilizând autoritățile care sunt plătite să facă asta. Spre exemplu, responsabilizând Poliția Locală, care este și poliție a parcărilor și este învinuită că nu își face treaba. 

Au existat foarte multe traume de-a lungul istoriei Bucureștiului. Ce influență au avut acestea asupra orașului?

Bucurestiul a suferit niște traume foarte mari, mai ales în secolul al XX-lea: cutremure, război, sistematizări aberante. Bucureștiul din zilele noastre este o sumă de orașe, un oraș enclavizat, un oraș insular. Așa cum îmi place sa îl numesc, Bucureștiul este o shaorma urbană cu de toate. Dacă ar fi un om, ar fi cineva un om cu o depresie adâncă și cu o anxietate cât muntele. 

La noi, în toate etapele istoriei, evoluția Bucureștiului a fost politizată. Fiecare regim a încercat să distrugă cât a putut de mult ceea ce făcuse regimul anterior și a încercat să își impună propria viziune.

Chiar acum 90 de ani a început domnia lui Carol al II-lea, iar acesta a marcat începutul dictaturilor în istoria modernă și contemporană a României. Carol al II-lea a încercat foarte mult sa emuleze regimurile de la Berlin și de la Roma, inclusiv prin sprijinirea de proiecte de clădiri: clădirea actuală a Guvernului este fostul sediu al Ministerului de Externe, actuala Universitate Națională de Apărare, gara Băneasa, sediul Ministerului de Externe, Ministerul Transporturilor. Acestea au fost construite în stil rațional fascist și sunt proiecte carliste. Ele reprezintă puterea unui stat totalitar în fața cetățeanului de rând pe care trebuie să îl facă să se simtă foarte mic. Desigur, cea mai halucinantă viziune a fost cea a noului Centru Civic ceaușist, care de altfel este o reinterpretare a unui proiect carlist. 

Istoria se asumă, nu se distruge.

Bucureștenii se plâng adesea de orașul lor, privind cu nostalgie epoca interbelică și denumirea de Micul Paris. În loc să îi acceptăm istoria, inclusiv traumele, preferăm sa aruncăm vina pe perioada postbelică. De ce consideri că a apărut această mentalitate?

A cunoaște un loc înseamnă a îl înțelege mai bine. Bucureștiul este un oraș necunoscut de bucureșteni și neiubit. Este considerat urât pentru că lumea îl percepe doar prin prisma cablurilor, fațadelor degradate, fațadelor cu termopane. Bucureștiul are o diversitate arhitecturală fără precedent. Suntem printre cele mai divers architectural orașe din Europa. 

Din păcate, există o supra simplificare înfiorătoare întrucât comunismul are multe nuanțe de gri. Nu putem compara etapa conducerii lui Dej cu cea ceaușistă. De la deceniu la deceniu, fiecare a avut caracteristicile sale diferite și s-a construit diferit, existând filosofii diferite de urbanism. De exemplu, ne plac cartierele Drumul Taberei și Balta Albă pentru că sunt aerisite, au mult spațiu verde. Acestea sunt cartiere-școală – în sensul de modele de buna practici – și erau studiate și în afară pentru că au fost proiecte luate de la zero. 

În anii ’50 nu erau bani de investiții, iar primul cartier făcut în acea perioadă este Floreasca, care a fost populat începând cu 1957. Acolo era groapa  Floreasca și era foarte insalubră, iar blocurile nu sunt la cea mai bună calitate, dar au fost o trecere clară la alt nivel de confort pentru cetățeni la vremea respectivă. Au existat și foarte multe experimente în acea perioadă: cvartalul de la începutul Drumului Taberei, cel de pe Drumul Sării, cvartalul Cățelul afiliat Șoselei Câmpia Libertății din zilele noastre.

Anii ‘60 au fost anii urbanismului liber în care blocurile puteau fi dispuse într-un mod inedit, în timp ce în anii ‘70 s-a întâmplat ceva mult mai conformist: stilul internațional și doar placarea arterelor și transformarea în bulevarde canion, iar anii ‘80 au fost o demență totală.

Totul trebuie să fie privit din contextul istoric. Istoria se asumă, nu se distruge.

Unul dintre cele mai ignorate elemente ale capitalei este râul Dâmbovița. Din punctul meu de vedere, Dâmbovița are un potențial foarte mare pentru dezvoltarea orașului. Care sunt problemele în gestionarea râului și ce soluții există?

Soluția este regândirea malurilor și a promenadelor râului.  Dâmbovița pe calapodul actual a fost gândită în prima parte a anilor ‘80 ca un simplu canal colector și ca o linie de demarcație a orașului. Malurile erau de pământ și iarbă înainte, existau poduri de piatră și chiar poduri placate cu marmură.  Toate aceste poduri au dispărut pentru că albia a fost lărgită. S-a făcut la pachet cu construirea magistralei I de metrou și ulterior a Centrului Civic, Dâmbovița fiind parte a separării orașului de noul Centru Civic. Podurile Izvor și Cotroceni nu mai trebuiau să apară în proiect pentru că trebuia izolată cât mai mult zona Casei Poporului pentru ca oamenii de rând să nu aibă acces acolo. Tocmai de aceea, toată Dâmbovița este gândită să plimbe niște apă și atât. 

Instawalk, 2019

Este albia aceea de beton care a îmbătrânit extraordinar de urât, iar dedesubtul ei este caseta Dâmboviței unde se colectează apele fluviale și apele menajere. Din punctul meu de vedere, este gestionată slab de Apa Nova, iar albia Damboviței este foarte mizerabilă.

Cea mai mare greșeală este în nord-vest, Lacul Morii, care a fost creat în anii ‘80 cu dublu rol: lac de acumulare și lac de agrement. Am marcat 30 de ani de la momentul decembrie 1989 și totuși nimeni nu a venit cu un proiect. Este într-adevăr o investiție pe termen lung, dar odată terminat poate deveni port turistic la marginea orașului. Sunt multe lucruri care s-ar putea face, spre exemplu promenada și digul Lacului Morii. Insula este abandonată, este un viitor care nu a apucat să se întâmple.

Totuși, în ciuda ignoranței autorităților pentru acea zonă, oamenii își doresc să aibă mai multe activități în jurul Dâmboviței. Cum crezi că ar putea fi reamenajat și promovat râul pentru bucureșteni?

Există un interes comunitar clar pentru acea zonă. Singura activare care s-a făcut recent a fost construirea unor pontoane pe segmentul dinspre Biblioteca Națională. Acela este punctul unde albia este cea mai lată, iar legenda urbană spune că acolo Ceaușescu a cerut ca Biblioteca Națională să se oglindească în albia Dâmboviței, iar ca atare, acolo au trebuit să o lățească foarte mult.

Desigur, s-au făcut terasele acolo. O idee bună, dar implementată foarte prost. Din păcate, toate încalcă legea pentru că sunt pe spațiu verde și nu ai voie să ai construcții permanente pe spații verzi. 

Nu am văzut un proiect coerent pentru regândirea totală a Dâmboviței. Dâmbovița și Lacul Morii trebuie să vină la pachet și să fie un proiect asumat, iar pentru asta ar trebui pact între toate partidele politice pentru patru mandate. 

Bucureștiul nu mai pare să fie orașul locuitorilor săi, ci doar al mașinilor. Cât de mult afectează această problemă calitatea vieții bucureștenilor?

Total de acord, București este un oraș al mașinilor. Este foarte ostil cu pietonii și este o temă pe care o ating de multe ori în postările mele pe Rezistența Urbană și în discursul meu public. Aici venim din nou la necunoașterea totală a autorităților locale. Primarii și foarte mulți consilieri folosesc mașini de serviciu. Ca atare, ei văd doar din perspectiva șoferului, ori a celui care este transportat în mașină. Ei foarte rar sunt pietoni: doar la inaugurări ori la evenimente și nu pot să înțeleagă filozofia zonelor pietonale. Trebuie gândite și alte trasee care să servească oamenilor și pentru alte lucruri în afară de promenade de weekend. Spre exemplu, pentru mers la serviciu și pentru a putea dezvolta un transport ecologic, alternativ, urban. 

Avem nevoie de transport eficientizat și interconectat. Avem un început, dar e nevoie de mai mult de atât. Toate localitățile de jur-împrejurul Bucureștiului trebuie mult mai bine conectate pentru că doar așa putem ajunge la o zonă metropolitană. Toate capitalele din Europa civilizată au o zona metropolitană fiindcă asta aduce și beneficii economice, în momentul în care au o infrastructură puternică.

Infrastructură nu înseamnă lărgirea șoselelor pentru că asta distruge și fondul vechi locuit: eșecul Buzești-Berzei, care la câțiva ani de la inaugurare tot nu preia traficul, iar pentru pietoni este un no man’s land pentru că acolo au fost doar interese imobiliare. 

Tur al Bucureștiului cu ocazia Centenarului Marii Uniri, 2018

Nu trebuie să existe locuri de parcare pentru fiecare mașină, trebuie descurajată achiziția de autoturisme și mers mai mult pe înlocuirea autoturismelor poluante. Din păcate, sunt toate aceste puncte pe care nu le văd adresate: calitatea aerului, reducerea amprentei de carbon, ridicarea calității vieții: asta însemnând când ieși pe stradă să te simți confortabil, să vrei să te plimbi și să rămâi în oraș, să fii turist în orașul tău.

Este un oraș magic, întrucât pentru fiecare Bucureștiul înseamnă altceva.

Profilul tău de Instagram, Raidenbucharest, oferă o perspectivă unică asupra Bucureștiului, reușind să stârnească curiozitatea oamenilor pentru poveștile și diversitatea orașului. Ce te motivează și te ghidează în acest proiect?

Contul este pornit în 2015, tocmai ca să încerc să mă duc spre generația Z și spre cei mai tineri, care vor poze. Vreau să prezint orașul foarte estetic, dar în același timp să și spun povestea lui. În general, am un pasaj descriptiv, dar eu mă adresez și publicului străin, așa că nu pot să fiu foarte specific. Pentru publicul local avem documentarea Bucureștiului pe Rezistența Urbană, pentru publicul general și străin am contul de Instagram, unde trebuie să existe o estetică și o tematică. 

Am fațade simetrice în stilul Wes Anderson, vederi de pe acoperișuri, promovez brutalismul și modernismul socialist, detalii de clădiri, clădiri abandonate. Trag și un semnal de alarmă, dar în același timp arăt și estetica urâtului. Întotdeauna calibrez conținutul încât să fie relevant pentru publicul meu, fiindcă urmăritorii mei sunt foarte importanți și mă simt onorat că mă urmăresc organic. 

Dacă vrei orașul 100% așa cum e, te îndemn să mergi să vezi orașul, dar eu aici prezint orașul prin filtrul meu. Este lumea mea, este Bucureștiul meu. 

Ești una dintre persoanele care cunoaște cel mai bine orașul și poveștile sale. Ai vreo zonă preferată sau consideri că farmecul orașului constă tocmai în caracterul lui pestriț?

Este o întrebare recurentă și îmi este foarte greu să răspund la cum cunosc eu orașul. Îmi este foarte greu să pun punctul pe i. Nu am un loc favorit, am mai multe locuri, iar în fiecare pot să găsesc ceva: un element pe o clădire, o sistematizare. Bucureștiul este inclusiv interesant prin relieful lui. Există Cornișa Dâmboviței care practic extrapolează albia râului și încă avem formele de relief din București, dealurile Bucureștiului care urmează vechea albie a Dâmboviței. 

Fiecare loc din București are niște istorii, dar din păcate nu sunt cunoscute. Cred că în asta constă superputerea Bucureștiului. Este un oraș magic, întrucât pentru fiecare Bucureștiul înseamnă altceva. Tocmai de-asta fiecare poate avea alte locuri favorite. 

Identitatea lui este diversitatea. Nu poți să definești Bucureștiul ca un oraș modernist, neoclasicist, iar Micul Paris nu mai este de mult timp valabil. 

Mission statement-ul meu este să livrez cultură bucureșteană autentică, neșlefuită. 

Puteți să urmariti activitatea lui Cristi Radu pe Rezistența Urbană și pe profilurile de Instagram: raidenbucharest , bucurestirealist și typography.bucharest.

Leave a comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

18 − 17 =

%d bloggers like this: